Autor: Psiholog specialist RODICA INCZE

Profesia de psiholog este una cu totul  nouă în societatea noastră şi pentru multe persoane există o asociere incorectă cu tulburarile mentale sau cu bolile din sfera mentală. Această percepţie a românilor este de înţeles în condiţiile în care această meserie a fost reglementată în Romania doar în 2004 prin legea 213.

Odată cu apariţia acestei legi, psihologii români îşi pot exercita profesia prin următoarele tipuri de activităţi:
- Studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale;
- Investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice;
- Elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane;
- Testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional;
- Interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare.

Această lege acordă drept de liberă practică psihologilor în funcţie de competenţele obţinute prin studii, existând următoarele specialităţi:
1. psihologie clinică şi psihoterapie;
2. psihologia muncii, transporturilor şi serviciilor;
3. psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională;
4. psihologia pentru apărare, ordine publică şi securitate naţională.

În lucrul cu copiii, cel care are competente este specialistul în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională, precum şi psihoterapeutul specializat în terapii specifice vârstelor copilăriei şi adolescenţei.

„Psihoterapia nu este pedagogie, ci mai curând o artă în care sunt îmbinate tehnici şi cunoştinte teoretice cu experienţa, creativitatea şi flexibilitatea terapeutului. Copilul are cadrul său, lumea sa, universul său în care el a investit şi care este valoros pentru el. Schimbarea în terapia copilului trebuie iniţiată şi pregătită din interiorul cadrului copilului. Acesta este primul pas. Spiritul ludic al copilului şi al terapeutului leagă, unifică într-o dublă direcţie: terapeutul cu copilul, dar mai ales copilul cu sine însuşi”(I. Mitrofan).

Dar se pune întrebarea: când să apelez la serviciile unui astfel de specialist?
Părinţii care îşi pun această întrebare sunt cei care au făcut primul pas în a recunoaşte că atunci când au o problemă, au şi posibilitatea de a cere sprijin. Acest sprijin vine atunci cand părintele simte că copilul său nu este în regulă din punct de vedere comportamental, dar mai ales emoţional.

Semnele ar fi următoarele:
- neînţelegeri repetate cu copilul, adultul de cele mai multe ori cedează;
- inadaptere în colectivitate (copilul este prea energic, prea egocentric, prea nesociabil sau este tăcut, inert sau aproape inert, se izolează în lumea lui, are puţini prieteni);
- hiperactivitate cu deficit de atenţie (greu de diagnosticat la grădinită);
- schimbări bruşte de dispoziţie, refuz de a mai merge în colectivitate.

Aceste semne sunt însă vârful unui lung drum investit de copil care, deşi este greşit, acesta îl consideră unic şi valoros. Greşeala părinţilor constă în lipsa de prevenţie şi anume: a faptului că nu ne gândim să prevenim tulburările de comportament şi cele emoţionale şi apelăm la psiholog pentru a repara consecinţele unui „drum greşit” dar considerat de către copil ca fiind cel care îi aduce beneficii mari „acum şi aici”. El nu este capabil să vadă răul pe care noi, ca părinţi, îl cauzăm de multe ori din necunoaştere.

Ce este de făcut?
Apelarea la un psiholog ar trebui să se facă mai întâi în scop preventiv, cu dorinţa de a cunoaşte personalitatea copilului (care este unică), ce potenţial are, ce aptitudini are şi care este scopul comportamentului său. În acest fel, părintele poate adopta metode de educaţie potrivite copilului său, evită conflictul şi, mai târziu, când copilul devine adolescent, va trece mai uşor prin această etapă a vieţii.

Un aspect pe care este bine să îl luăm în considerare atunci când vorbim de serviciile unui psiholog sunt costurile. În  cazul în care copilul a pornit deja de ceva timp pe „drumul greşit”, consilierea psihologică poate dura luni sau ani în funcţie de fiecare caz în parte. În cazul prevenţiei, consilierea psihologică poate să se petreacă în 2 sau 3 sedinţe, urmând ca apoi în lungul drum al vieţii să mai apelezi pentru un sfat sau rezolvarea unei probleme.

Să reflectăm o clipă asupra următorului adevăr: "COPILUL ESTE TATĂL OMULUI ADULT”